Categories
Articole

Divortul parintilor: diferente intre baieti si fete

Interviu acordat unui avocat:

Î: Cum este afectat copilul de lipsa tatălui? Există diferenţe între băieţi şi fete şi dacă da care ar fi acestea?

R: Încă de acum 40 de ani s-a pus problema modului în care copilul este afectat de lipsa tatălui. Michael E. Lamb, specializat în psihologia copilului a afirmat că taţii sunt contributori uitaţi ai dezvoltării copilului (Michael E Lamb “Fathers: The Forgotten Contributors to Child Development”, Human Development 18(1975): p 245-266 în Building Blocks for Father Involvment) .

De atunci, s-a făcut o muncă uriaşă în explorarea impactului pe care taţii îl au în dezvoltarea armonioasă a copiilor lor.

S-a constatat, de exemplu, că elevii, indiferent că vorbim de băieţi sau fete, care au crescut alături de tată, (implicat în aceeaşi măsură ca şi mama în dezvoltarea copiilor), au înregistrat competenţe cognitive mai puternice, capacitate de rezolvare a problemelor mai bună şi s-au caracterizat ca fiind mai confidenţi, curioşi, empatici şi cu auto-control dezvoltat.

Probabilitatea ca aceşti copii, crescuţi prin implicarea armonioasă atât a tatălui cât şi a mamei, să aibe comportamente deviante este foarte mică. Implicarea armonioasă a celor doi părinţi nu este sinonimă cu convieţuirea împreună. Când vorbim despre dezvoltare armonioasă excludem orice formă de violenţă sau abuz fizic, psihic, verbal, sexual sau de altă natură.

Există o documentaţie vastă în literatura de specialitate, bazată pe studii în urma cărora s-au subliniat beneficiile pe care tatăl le aduce în viaţa copilului. De pildă, în urma analizei a peste 100 de studii referitoare la relaţia părinte – copil s-a ajuns la concluzia că un tată iubitor şi protector în viaţa copilului este la fel de important ca şi mama în creşterea gradului de fericire, educaţie şi în înregistrarea succesului social şi academic al copilui. (Building Blocks for Father Involvment)

La polul opus, absenţa tatălui afectează dezvoltarea copilului în ceea ce priveşte stabilirea rolului legat de masculinitate şi feminitate, abilităţi cognitive și motivaţie.

Stabilirea rolului specific masculinităţii sau feminităţii se bazează pe diferenţele vizibile pe care copilul le percepe, dintre bărbaţi şi femei. Bărbaţii şi femeile sunt diferiți – au mişcări diferite, se îmbracă diferit, miros diferit. Mai concret, taţii fac ,,lucruri de bărbaţi” iar mamele fac lucruri ,,de femei”.

Fetele şi băieţii care au parte de implicarea tatălui în dezvoltarea lor sunt mai familiarizaţi şi mai siguri în legătură cu lumea bărbaţilor. Diferenţa dintre băieţi şi fete în acest caz, este aceea că fetele ajung să aibe relaţii mai sigure, mai sănătoase cu copiii de sex opus, la joacă, apoi în adolescenţă cu prietenii şi mai târziu ca adulţi se implică în relaţii echilibrate, lipsite de toxicitate, cu partenerii lor. Acest lucru este posibil pentru că fetele învaţă prin prisma tatălui cum ar trebui să se comporte un bărbat cu o femeie. Vor ajunge să ia decizii mai bune în legătură cu relaţiile viitoare pe care le vor dezvolta, pentru că învaţă din experienţă care sunt acele comportamente masculine adecvate şi care nu.

Băieţii, pe de altă parte, care nu sunt privaţi de implicarea tatălui în dezvoltarea lor, înregistrează o probabilitate mai mică de a deveni violenţi. Acest lucru este posibil întrucât, având exemplul tatălui, propria masculinitate este confirmată. Taţii îşi pot educa băieţii în privinţa sexualităţii masculine, a igienei şi a comportamentului specific vârstei. Pentru o mamă poate fi dificil să explice aceste lucruri băiatului ei, neavând acelaşi impact asupra copilului.

În raport cu rolul mamei, rolul tatălui este la fel de important pentru creşterea şi dezvoltarea copilului, astfel că, lipsa figurii parentale afectează copilul şi chiar dacă efectele nu pot fi vizibile de la începutul ruperii legăturii, ele îşi vor face apariţia sub o formă sau alta; fie că vorbim despre izolare, depresie, dificultăţi de comunicare şi socializare, fie că vorbim despre comportamente deviante.

Copilul poate fi afectat şi în mod direct de absenţa tatălui. Este vorba, în acest caz, de reacţia mamei care tinde să se ,,agaţe” de copil, să îl supravalorizeze sau dimpotrivă să îl facă să îşi asume rolul patern: ,,Fii bărbat/ă”. Comportamentul mamei vine din convingerea, conştientă sau subconştientă, că nu îşi poate asuma rolul patern şi atunci îl transferă către copil: ,,Eu sunt mama ta şi vreau ca tu să fii puternic(ă)”. În această afirmaţie dată ca exemplu avem de-a face cu stabilirea clară a două roluri: ,,eu sunt mama” şi ,,tu să fii puternic(ă)”.

Atitudinile prea severe şi prea ferme ale mamei în lipsa tatălui, îi sunt dăunătoare copilului şi pot conduce la tulburări profunde ale personalităţii baiatului sau fetei.

Băieţii, în lipsa tatălui, sunt expuşi la următoarele riscuri:

  1. Lipsa unui model masculin; copilul îşi ia ca model părintele în primii ani de viaţă, preia gesturile, comportamentul, atitudinea, fără să se gândească dacă e bine sau nu ce face. De la tată, băiatul învaţă cum să devină bărbat. Când tata lipseşte, băiatul nu mai are cu cine să se identifice.
  2. Furie şi vinovăţie; coaliţia cu unul dintre părinţi înseamnă trădarea celuilalt.
  3. Insecuritate; atunci când un copil se simte ameninţat caută protectie. Băieţii fac jocuri de putere între ei şi pentru a demonstra care este superior, fac apel la propriile modele – taţii. Băieţii care sunt privaţi de prezenţa tatălui nu au acest avantaj şi ajung să se simtă nesiguri, fără apărare, fără protector.
  4. Dependenţa faţă de mamă; când copilul simte că şi-a pierdut un părinte, se teme să nu îl piardă şi pe celălalt. Va deveni astfel, dependent şi atunci când va fi pus în faţa situaţiilor în care va trebui să se descurce singur, va avea dificultăţi.

Concluzia este următoarea: copilul este afectat de lipsa tatălui, fie că vorbim de fete, fie că vorbim despre băieţi. Diferenţele dintre fete şi băieţi constau în caracteristicile de la baza definirii rolului individual şi implicit a personalităţii. Prin ,,lipsa tatălui” se înţelege atât absenţa fizică cât şi cea emoţională. Chiar şi tatăl prezent poate fi absent emoţional şi atunci copilul poate resimţi această lipsă. În această situaţie vorbim despre o relaţie disfuncţională a tatălui cu copilul. Natura relaţiei părinte – copil poate fi evaluată psihologic.

Π: Cum este afectat copilul căruia i se spune că a fost abandonat de tatăl său?

R : Luând în considerare aspectele semnalate anterior, legate de faptul că un copil de sex masculin se identifică cu tatăl, efectele veştii că a fost abandonat de persoana cu care se identifică lasă o amprentă asupra dezvoltării sale, deloc de neglijat. O persoană care trăieşte rana abandonului, trăieşte în acelaşi timp şi rana respingerii.

Teama de abandon are rădăcini în copilărie, fie în urma unei pierderi semnificative, cum ar fi decesul unui apropiat, fie în urma divorţului părinţilor sau ca urmare a atenţiei emoţionale nepotrivite.

În cazul în care unui copil i se spune că a fost abandonat de tatăl său şi având în vedere că procesul de dezvoltare cognitivă şi emoţională este în curs, efectele sunt de două ori mai puternice: o data pentru este afectat în urma separării părinţilor şi a doua oară pentru că i se confirmă în manieră brutală, propriile temeri.

Se face o distincţie între separare şi abandon. În momentul în care vorbim despre separare, aceasta este resimţită în mod diferit de copii, diferenţa constând în tipul de ataşament.

În cazul ataşamentului de tip sigur, copiii au mare încredere în figura de ataşament, acest lucru datorându-se sensibilităţii de care adultul dă dovadă în relaţia cu copilul. Copilul este trist atunci când persoana de referinţă nu este cu el dar este sigur că se va întoarce.

Putem vorbi însă şi de ataşament nesigur – evitant, ataşament nesigur – ambivalent şi de ataşament dezorganizat/dezorientat.

Copiii cu ataşament nesigur-evitant se caracterizează prin lipsa de încredere în disponibilitatea persoanei de care sunt ataşaţi, se aşteaptă ca dorinţele lor să le fie refuzate şi simt că nu li se cuvine dragostea persoanei de referinţă. Acest tip de atașament este întâlnit la copiii care au fost respinşi.

Ataşamentul nesigur – ambivalent este caracteristic copiilor care sunt temători şi dependenţi de persoana de referinţă. În cazul abandonului, copilul tinde să se agate de părintele prezent, devine dependent din teama de a nu fi abandonat din nou.

Ataşamentul dezorganizat/dezorientat este caracteristic copiilor care se sperie la reapariţia persoanei de referinţă, au comportamente nesigure şi de împotrivire. O cauză a acestui tip de ataşament sunt persoanele de referinţă care au suferit la rândul lor trauma. Copilul remarcă starea de anxietate a adultului, ceea ce îl sperie şi ajunge să peceapă mediul înconjurător ca fiind ameninţător.

Aşadar, tipul de ataşament al copilului este determinat şi influenţat în mare măsură de ataşamentul părinţilor.

Vorbim deci, de un comportament, atitudini, credinţe care se perpetuează şi este important echilibrul cognitiv şi emotional al părintelui care influenţează dezvoltarea copilului. De aceea este necesară şi evaluarea psihologică a părintelui care influenţează copilul.

În cazul abandonului, acesta este resimţit şi mai profund decât separarea, pentru că implică ruperea totală a contactului părinte –copil.

Pe de altă parte, o stare de anxietate ar putea pune stăpânire pe copil, având în vedere că acesta se simte ,,altfel” decât copiii cu familii complete. Anxietatea se manifestă prin teamă, fobii, tristeţe, care pot fi somatizate şi atunci apar şi dureri de cap, ameţeală, dureri de stomac. Netratarea duce la depresie, dificultăţi în relaţionare, comportamente antisociale.

Comportamentul copilului afectat se traduce prin:

  •  Negare: ,,Nu se poate, nu e adevărat!”, însoţită de plânsete şi refuzarea realităţii.
  • Furie: ,,Tu eşti de vina!”, copilul spune lucruri dureroase celuilalt părinte
  • Vinovăţie: ,,Eu sunt de vina!”, ,,Am fost rău!” (tradus în ,,nu corespund”)
  • Confuzie: ,,De ce?” (de ce m-a abandonat) şi atunci ajunge să nu mai aibă încredere că ceea ce face este bun; ceea ce poate conduce la o formă de depresie.

Î: Cât este copilul de permeabil la influenţa mamei sale? Spre exemplu poate un copil să fie convins de spusele mamei sale privind pe tata, pe bunica? Poate un copil să ajungă să îşi urască tatăl sau bunica dacă mama îi vorbeşte urât pe aceştia în faţa copilului?

R: Joanna Bunker Rohrbaugh, a lansat ,,Un ghid comprehensiv cu privire la evaluările copiilor în instanţă: perspective psihologice şi legale” pe baza experienţei de 30 de ani în evaluările legate de încredinţarea minorilor. Acest ghid acordă o importanţă semnificativă alienării parentale descrisă prin ,,presiunea asupra copilului de a forma o alianţă încărcată de furie cu părintele care deţine custodia, în scopul de a-l exclude, respinge şi umili pe celălalt părinte”. De asemenea, se face referire la procesul care conduce la alienarea parentală ca ,,programare” parentală şi ,,spălarea creierului” pornind de la cercetările făcute de Clawar şi Rivlin. Prin termenul de ,,programare” se înţelege un sistem de credinţe al cărui scop este distrugerea imaginii pe care copilul o are asupra părintelui ţintă în ceea ce priveşte calităţile lui morale, fizice, intelectuale, sociale, emoţionale sau educaţionale (precum şi în privinţa abilităţilor parentale). Prin termenul de ,,spălare a creierului” se înţelege ,,utilizarea unor tehnici specifice pentru a controla şi schimba gândurile şi percepţiile copilului”. Cercetările au arătat că părintele care realiza mai frecvent îndoctrinarea era mama.

Cum ,,mai frecvent” nu înseamnă ,,în totalitate”, nu putem ignora comportamentul tatălui întrucât un procent mic nu înseamnă 0%. Astfel, în identificarea cauzelor care conduc la acest comportament cu efecte nocive asupra copiilor, s-a constat că acel comportament alienant era caracteristic părinţilor care aveau abilităţi parentale scăzute. Abilităţile parentale depind de istoricul personal al individului.

Întorcându-ne la permeabilitatea copilului la influenţa mamei, în acelaşi ghid comprehensiv cu privire la evaluările copiilor în instanţă, se face referire la studiile asupra copiilor proveniţi din familii separate cu un conflict puternic. Rezultatele obţinute pot evidenţia răspunsul cu privire la permeabilitatea copiilor la influenţa părinţilor.

În timp ce Clawar şi Rivlin (1991) au găsit că spălarea creierului era mai eficientă la copiii mai mici, Johnston (2003) a găsit o prevalenţă mai mare a alienării la copiii mai mari. Această discrepanţă se poate datora diferenţei dintre categoriile de vârstă utilizate în eşantioanele folosite în cele doua studii: 1-20 de ani în studiul lui Clawar şi Rivlin, faţă de 5-14 ani în cel al lui Johnston. Aşadar, copiii mai mici din eşantionul lui Clawar şi Rivlin au fost mai apropiaţi ca vârstă de cei mai mari din eşantionul Johnston. Această concluzie este în acord cu alte studii care au arătat că vârsta la care spălarea creierului este cea mai eficientă este între 8-12 ani.

Efectele pe care un copil le poate resimţi, după ce mama, ca părinte alienator, vorbeşte de rău sau acuză tatăl şi/sau bunica, pot fi desprinse din reacţiile care pot indica spălarea creierului. Pornind de la cele mai frecvente şi până la cele mai întâlnite, dar existente, acestea sunt:

  1. Restricţii privind permisiunea de a iubi ambii părinţi.
  2. Unul dintre părinţi este descris ca fiind un martir sau victimă.
  3. Afirmaţii indirecte care citează părintele ce utilizează spălarea creierului.
  4. Atac la caracterul părintelui ţintă.
  5. Părinte bun versus părinte rău.
  6. Coaliţie sau alianţă cu una din părţi.
  7. Afirmaţiile copilului le oglindesc pe cele ale părintelui ce foloseşte spălarea creierului.
  8. Distorsiune a gândirii – confuzie, anxietate, ostilitate.
  9. Frica legată de propria supravieţuire fizică.
  10. Copilul îl ameninţă pe părintele ţintă.

Î: Se poate apăra singur un copil de influenţa negativă a mamei? Poate el să discearnă dacă ce spune mama este corect/real sau nu? Dacă da, cum şi de la ce vârstă?

R: În tratatul de ,,Victimologie şi psihologie victimală”, în capitolul adresat ,,Victimizării copilului” este specificat clar faptul că un copil ,,face parte (…) din categoria persoanelor cu o vulnerabilitate victimală crescută, datorită particularităţilor psihocomportamentale şi de vârstă specifice: lipsit aproape complet de posibilităţi fizice şi psihice de apărare, capacitate redusă de anticipare a unor acte comportamentale proprii sau ale altora, în special a adulţilor, capacitate redusă de înţelegere a efector, a consecinţelor unor acţiuni proprii sau ale altor persoane, capacitate redusă empirică, imposibilitatea de a discerne între entităţile bune şi rele ale altor persoane, nivelul înalt de sugestibilitate şi al credulităţii, sinceritatea şi puritatea sentimentelor, gândurilor şi intenţiilor etc.” (Butoi, T, 2008, p. 226).

Cât priveşte dezvoltarea intelectuală a copiilor, Jean Piaget a propus abordarea cea mai comprehensivă de până astăzi despre modul în care aceştia ajung să înţeleagă lumea. Astfel, stadiile sunt:

  • 0-24 luni – stadiul senzorio-motor – copilul sugar se bazează pe o activitate motorie, fără descifrarea simbolurilor.
  • 2-7 ani – stadiul preoperaţional – presupune o creştere a reprezentărilor verbale, însă discursul rămâne egocentric (dominat de ,,eu”) gândirea este demonstrată prin folosirea de simboluri, însă discernământul nu are însă logică.
  •  7-12 ani – stadiul operaţiunilor concrete – gândirea este mai puţin egocentrică şi deductivă.
  • 12 ani – vârsta adultă – stadiul operaţional formal – capacitatea intelectuală îşi atinge treptat apogeul şi gândirea devine profundă.

Dezvoltarea intelectuală şi implicit capacitatea de a discerne ce este bine şi ce este rău sau ce este corect şi ce nu, nu atinge aceeaşi complexitate în toate cazurile. Depinde de mediul în care copilul a crescut, de calitatea relaţiilor din familie, de tipul de ataşament atât al părinţilor cât şi al copilului (tipul de ataşament al părinţilor depinde de istoricul lor familial şi influenţează tipul de ataşament al copilului), credinţele insuflate copilului, traume, abuz (fizic, psihic, sexual, sau de altă natură), coeficientul nativ de inteligenţă.

Î: Când putem vorbi de abuz emoţional asupra unui copil? Sunt presiunile făcute de mamă asupra copilului pentru a-l îndepărta de tata un abuz emoţional?

R: Abuzul emoţional sau abuzul psihologic reprezintă orice atitudine comportamentală de tip verbal sau nonverbal care are ca efect un impact negativ asupra copilului. Abuzul emoţional are impact mai puternic decât cel fizic asupra copilului. Abuzurile fizice au loc periodic, în timp ce abuzurile emoţionale au tendinţa de a fi permanente şi constante şi sunt resimţite ca presiuni.

În decizia publicată în Monitorul Oficial (2016), se precizează că ,,se recunoaşte fenomenul alienării parentale/părinteşti ca formă de abuz psihologic (emoţional) sever asupra copilului, constând în activitatea de denigrare sistematică a unui părinte de către celălalt părinte cu intenţia alienării (înstrăinării) copilului de către celălalt părinte”.

Îndepărtarea copilului de unul dintre părinţi este un abuz întrucât minorul este privat de o relaţie afectuoasă cu unul dintre părinţi.

Natura relaţiei părinte – copil poate fi stabilită prin expertize psihologice, clinice, făcute atât asupra copilului cât şi asupra celor doi părinţi, de psihologi autorizați în acest sens. Iar partea de intervenție, de psihoterapie, revine psihoterapeutului, care, de asemenea, poate lucra doar cu copilul dar poate introduce și familia într-un program de terapie de familie.

Î: Care sunt efectele pe termen lung ale celor de mai sus?

R: În cazul în care sunt înregistrate situaţii de abuz emoţional efectele sunt:

Efecte fizice ale abuzului emoţional: probleme de limbaj; dezvoltare fizică întârziată; scădere sau stagnare ponderală; ticuri faciale şi verbale; tulburări alimentare; auto-vătămare.

Efecte comportamentale: neîncredere în sine; iritabilitate; tulburări de somn; depresie; incapabilitatea de a avea încredere în ceilalţi; izolare; tristeţe profundă; tulburări comportamentale; agresivitate; tendinţa de a minţi; tentative de suicid; imposibilitatea de a-şi controla emoţiile.

În cazul în care copilul este privat de modelele parentale, pe termen lung se vor înregistra disfuncţii în relaţiile sociale, în relaţiile de cuplu şi în relaţiile cu viitorii copii.

Frica de abandon atrage după sine posesivitate, gelozie şi alte comportamente care pot degenera şi, în funcţie de capacităţile intelectuale, pot conduce la acte delicvente şi chiar suicid în urma instabilităţii familiale.

Conform Tratatului de psihopatologie si psihiatrie pentru psihologi, ,,persoanele rămase singure prezintă o rată a suicidului de patru ori mai mare decât la loturile martor” şi ,,în timp ce femeile au un procent mai ridicat de tentative suicidare faţă de bărbaţi, numărul actelor suicidare este mai mare la bărbaţi”. (Tudose F., Tudose C, Dobranici L, 2011, p.243)

Pe de altă parte, conform ,,Tratatului de victimologie şi psihologie victimală”, fazele personalităţii şi ale comportamentului ulterior se formează în primii 5-6 ani de viaţă. Asta înseamnă că mediul în care trăieşte individul în primii ani de viaţă este determinant: influenţa persoanei semnificative, adică a acelei persoane de care copilul se simte ataşat şi pe care o alege conştient sau inconştient ca model de urmat poate să-l orienteze pozitiv sau negativ în acţiunile şi comportamentele sale.

,,Analiza istoriei personale a delicvenţilor şi mai ales a delicvenţilor recidivişti aduce la suprafaţă întotdeauna existenţa unei persoane semnificative care, prin modelul negativ oferit şi prin forţa de influenţare reuşeşte să devieze un tânăr spre calea delicvenţei”. (Butoi, T, 2008, p. 116)

Consider că decizia de încredinţare a minorului reprezintă şi o decizie asupra parcursului său existenţial ireversibil!

Erna Constantin

Psiholog cu drept de liberă practică

Psihoterapie integrativă

Foto credit Luciana Gingărașu 

***

Referinţe bibliografice

Butoi, T (2008), Victimologie și psihologie victimală, Editura Pinguin Book, Bucureşti

Tudose, F., Tudose, C., Dobranici, L. (2011), Tratat de psihopatologie şi psihiatrie pentru psihologi, Editura Trei, Bucureşti

U.S. Department of Heaalth and Human Services Administration for Children and Families Administration on Children, Youth and Families Head Start Bureau (2004), Building Blocks for Father Involvement, Building Block 1: Appreciating how fathers give children a head start, descarcat la 14.03.2016

Father Involvement Research Alliance (2007), The Effects of Father Involvement: An Updated Research Summary of the Evidence, descarcat la 14.03.2016

Rohrbaugh, J.B, Un ghid comprehensiv cu privire la evaluările copiilor în instanţă: perspective psihologice şi legale, descărcat la 14.03.2016

http://lege5.ro/ Dispoziţia nr. 2/2016 pentru recunoaşterea fenomenului alienării parentale/părinteşti şi prevederilor Protocolului privind recunoaşterea alienării parentale, încheiat între Institutul de Psihologie Judiciară şi Asociaţia Română pentru Custodie Comună, descărcat la 14.03.2016

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *