Această lucrare propune o excursie istorică a studiilor care au investigat alianța terapeutică și relația dintre această dimensiune și rezultatul în psihoterapie; un rezumat al modului în care a evoluat conceptul de alianță în timp.
Se examinează, de asemenea, propunerea unei alianțe terapeutice caracterizată printr-un model variabil pe parcursul tratamentului. Imaginea emergentă sugerează faptul ca valoarea calitativă a alianței beneficiar – terapeut este un predictor fiabil al rezultatelor clinice pozitive, indiferent de varietatea abordărilor psihoterapiei și metodelor.
În ceea ce privește relația dintre alianța terapeutică și rezultatul psihoterapiei, cercetările acordă o atenție deosebită comparației dintre evaluările pacienților și terapeuților din cadrul alianței terapeutice.
Scopul principal al acestei lucrări este de a propune o excursie istorică a celei mai relevante literaturi care a investigat relația dintre alianța terapeutică și rezultatul în psihoterapie.
O provocare a lui Eysenck (1952), care a susținut că eficacitatea psihoterapiei nu a fost demonstrată și că orice îmbunătățire a fost rezultatul așa-numitei remisiuni spontane, a stimulat evoluții semnificative în studiul rezultatelor psihoterapiei. În plus, cercetarea relației dintre proces și rezultatul psihoterapiei a încercat frecvent să explice factorii nespecifici, teoretizați de Strupp și Hadley (1979), care pot avea un impact semnificativ asupra rezultatelor diferitelor tratamente. Acest punct de vedere a fost confirmat mai recent de Strupp (2001), care a arătat că rezultatul unui proces psihoterapeutic este adesea influențat de așa-numiții factori nespecifici, și anume caracteristicile personale ale terapeutului și sentimentele pozitive care apar la pacient – sentimente care pot duce la crearea unui climat terapeutic pozitiv dintr-o perspectivă emoțională și interpersonală.
Din perspectiva diferită, Orlinsky și Howard (1986), în revizuirea cercetării procesului și rezultatelor în psihoterapie, încearcă să răspundă la următoarea întrebare: ce este efectiv terapeutic în ceea ce privește psihoterapia? Aici, este important de remarcat faptul că cercetarea în domeniul psihoterapiei este, de obicei, clasificată ca cercetare de rezultate și cercetare de proces. Rezultatele cercetării analizează rezultatele terapiei, în timp ce cercetarea de proces investighează diferitele aspecte ale procesului terapeutic, care poate fi, de asemenea, măsurat în cursul tratamentului, indiferent de rezultatul acestuia. Acest proces este ceea ce are loc între pacient și terapeut pe parcursul interacțiunii lor și ce se produce în funcționarea pacientului (Orlinsky și Howard, 1986).
Aceste două domenii de cercetare nu ar trebui să fie considerate ca fiind separate, ci mai degrabă ca două fețe ale unei monede. Migone (1996) distinge trei etape parțial suprapuse în istoria cercetării psihoterapeutice: o primă etapă, între anii 1950 și 1970, când cercetarea s-a axat pe rezultatul psihoterapiei și a existat o proliferare a meta-analizei; o a doua fază între anii 1960 și 1980, în care a existat un interes tot mai mare pentru cercetarea relației dintre proces și rezultat (proiectul Vanderbilt este cel mai faimos exemplu al acestui fapt); și a treia etapă din anii 1970, în care interesul s-a schimbat în procesul terapeutic și dorința de a înțelege mai bine “microprocesele” implicate în terapie.
Potrivit lui Horvath și Luborsky (1993), conceptul de alianță terapeutică poate fi asemănat cu conceptu de transfer definit deFreud (1913).
Inițial considerat ca fiind pur negativ, Freud, în lucrările sale ulterioare, a adoptat o poziție diferită cu privire la problema transferului și a considerat posibilitatea unui atașament benefic care se dezvoltă efectiv între terapeut și pacient și nu ca o proiecție. În aceleași rânduri, Zetzel (1956) definește alianța terapeutică ca o componentă relațională non-nevrotică și netransferențială stabilită între pacient și terapeut. Permite pacientului să urmeze terapeutul și să-și folosească interpretările. În mod similar, Greenson (1965) definește alianța de lucru drept o colaborare bazată pe realitate între pacient și terapeut. Alți autori (Horwitz, 1974; Bowlby, 1988), au considerat atașamentul dintre terapeut și pacient ca fiind diferit din punct de vedere calitativ de cel bazat pe experiențele din copilărie. Acești autori au făcut o distincție între transfer și alianța terapeutică (sau de lucru), iar această distincție s-a extins ulterior dincolo de cadrul analitic (Horvath și Luborsky, 1993).
Rogers (1951) definește ceea ce el consideră a fi componentele active în relația terapeutică: empatie, congruență și respect pozitiv necondiționat. Acestea au fost văzute ca fiind condițiile ideale oferite de terapeut, dar s-au dovedit ulterior ca fiind esențiale pentru terapia centrată pe client (Horvath și Greenberg, 1989; Horvath și Luborsky, 1993). În timp ce Rogers a subliniat rolul terapeutului în relație, alte lucrări s-au axat pe teoria influenței aspectelor sociale. Lucrarea lui Strong (1968) s-a bazat pe ipoteza că, dacă pacientul este convins de competența terapeutului, atunci vor fi înregistrate schimbări sau rezultate pozitive la beneficiar.
Recunoașterea faptului că diferite tipuri de psihoterapie dezvăluie deseori rezultate similare au dat naștere ipotezelor privind existența unor variabile comune tuturor formelor de terapie. Luborsky (1976) propune o dezvoltare teoretică a conceptului de alianță, sugerând că variațiile în diferitele faze ale terapiei ar putea fi explicate în virtutea naturii dinamice a alianței. El a distins două tipuri de alianțe: prima, găsită în fazele timpurii ale terapiei, s-a bazat pe percepția pacientului asupra terapeutului ca susținător și un al doilea tip, mai tipic pentru fazele ulterioare ale terapiei, a reprezentat relația de colaborare dintre pacient și terapeut pentru a depăși problemele pacientului – o împărtășire a responsabilității în lucrul pentru atingerea obiectivelor terapiei și a unui sentiment de comuniune.
Într-o comparație a factorilor terapeutici în procesele de tratament de grup și individual de către Holmes și Kivlighan (2000), componentele relației au apărut ca fiind mai proeminente în psihoterapia de grup, în timp ce conștientizarea emoțională și schimbarea definiției problemelor sunt mai importante în procesul de tratament individual . Ca atare, putem spune că clienții din terapiile de grup pot acorda o importanță mai mare factorilor de relație.
Există multe dezbateri cu privire la rolul alianței terapeutice în timpul procesului psihoterapeutic. Acesta poate fi, de fapt, un efect simplu al progresului în timp al terapiei, mai degrabă decât un factor cauzal important.
Pe baza acestei ipoteze, ne-am aștepta ca o dezvoltare a alianței să fie caracterizată printr-un model de creștere liniară pe parcursul terapiei și evaluările alianțelor obținute în fazele timpurii să fie predictori slabi ai rezultatului spre deosebire de evaluările de sfârșit a terapiei.
Safran și colab. (1990) concluzionează că rezultatul pozitiv al terapiei a fost mai strâns asociat cu rezolvarea cu succes a rupturilor în alianță decât cu un model de creștere liniară pe măsură ce terapia continuă. Horvath și Marx (1991) descriu cursul alianței în terapiile de succes ca o succesiune de evoluții, încălcări și reparații.
Este clar că cercetarea în evaluarea procesului psihoterapeutic este vie și bună. Este evidentă și dezvoltarea unei viziuni dinamice a conceptului de alianță terapeutică. Lucrările teoreticienilor și cercetătorilor au contribuit la îmbogățirea definiției alianței terapeutice, formulată pentru prima dată în 1956. Cercetarea care vizează analiza componentelor care alcătuiesc alianța continuă să înflorească și să se dezvolte. Numeroase scale de evaluare au fost concepute pentru a analiza și măsura alianța terapeutică, scale care ne-au permis să înțelegem mai bine diferitele aspecte ale alianței și să le respectăm din diferite perspective: de la cea a pacientului, terapeutului și observatorului. Atenția s-a îndreptat recent spre rolul alianței terapeutice în diferitele faze ale terapiei și în relația dintre alianță și rezultatul terapiei.
*Nota:
Chiar dacă acest articol urmărește importanța alianței terapeutice, relația dintre psihoterapeut si beneficiarul psihoterapiei este un factor important în demersul psihoterapeutic alături de: pregătirea profesională – teoretică și practică a psihoterapeutului, cunoașterea temeinică a tratatelor de specialitate și a Manualului de Diagnostic DSM-5 pentru evitarea erorilor de interpetare a psihodiagnosticului și a proiectiilor din viața personală a psihoterapeutului pe beneficiarul psihoterapiei, dezvoltarea personala a psihoterapeutului și luarea în considerare a factorilor din mediul beneficiarului care pot îngreuna sau ușura procesul psihoterapeutic (de exemplu membrii familiei și cauzele genetice,cercul de prieteni, domeniul social, școlar, profesional al beneficiarului psihoterapiei).
